Pe dilemaveche.ro puteti citi un interesant material al respectabilului Andrei Plesu despre incercarea unei tinere jurnaliste de a se implica intr-un proiect maret, motivul intoarcerii domniei sale in tara, dar mai ales despre trairile interioare ale autorului.

Ceea ce mi-a atras atentia, este tonul pesimist al lui Andrei Plesu, care nu mai crede in valorile neamului si forta acestei natiuni. Incercarile de schimbare i se par lipsite de sens. Sfatul domniei sale este sa ne implicam fiecare in ograda noastra cat mai mult si sa castigam prin forta grupului si a valorilor mai degraba, decat prin intermediul activismului politic si declaratiilor fara continut.

Imi aduc aminte ca erau vermuri cand ma bateam cu prietenii mei pe o carte a lui Andrei Plesu si acesta era adeptul descoperirii elementelor valoroase ale acestei natiuni care sa ne conduca spre nou, valoare si sens.

Chiar si incercarea sa de a fi langa Traian Basescu in calitate de consilier am privit-o ca o incercare de a inocula celor apropiati (numai ca din pacate a invins celalalt) principii in care acum cativa ani credea.

„E (…) straniu că entuziasmul excesiv, scuzabil prin juvenilitate şi bună-credinţă, n-a reuşit să mă contamineze, dar că oboseala mea cronică a fost mai curînd vindecată de reprezentanţii taberei opuse: aceea a nevroticilor, a pesimismului neptunian, a lehamitei. Entuziaştii au, măcar, în priviri, o anumită lucire de candoare. Vor ceva, sînt gata de atac, aspiră la o rezolvare. Victimele lehamitei plimbă peste lume o privire obturată de cataractă. Nu se poate trăi pe bază de suspin. Nu se poate delega tot ce e eşec personal, sau comunitar, asupra soartei neprielnice. Lehamitea, cunoscută de monahi drept „acedie“, oboseală a inimii, suspensie a reperelor, „noapte duhovnicească“ e un fel de a-ţi trăi, anticipativ, dispariţia. Da, ştiu, avem o ţară „grea“, românii sînt cum sînt, săracii îşi asumă, inerţi, sărăcia, iar bogaţii sînt prostiţi de avere, strada arată jalnic, salariile scad şi preţurile cresc, guvernul e îngălat, preşedintele e simultan prea autoritar şi prea slab, dominat de umori dezordonate. Majoritatea televiziunilor exală o miasmă de mahala, prea mulţi gazetari scriu prost, isteric şi ieftin, prea mulţi români trişează sau fură. Învăţămîntul e mediocru, spitalele sînt în faliment, cîrciumile sînt pline. Da, avem oricînd suficiente motive de disperare. Dar lehamitea nu e un leac, o ieşire onorabilă. Preferabil ar fi un acces de iritare vitală, un scurt moment de furie trezitoare. Întîi, împotriva propriei noastre netrebnicii. Apoi, împotriva lehamitei înseşi. Aflu din dicţionare că „lehamitea“ e un cuvînt de provenienţă bulgărească (liha-mi-ti, „mi-e silă, m-am săturat“). Avem o mulţime de lucruri de învăţat de la vecinii noştri. Nu era musai să ne blocăm într-o lamentaţie.” – Andrei Plesu.

Da.

Sunt multe de spus. Si noua, ni se adancesc cearcanele, cand citim cum oamenii nostri de valoare se lamenteaza.

De fapt, problema acestei natiuni, este faptul ca nu prea avem modele. Si da, sunt de acord ca vom iesi din criza aceasta pe care o vad mai degraba ca o criza de identitate si de idei, prin implicarea noastra in domeniul in care ne-am ales exprimarea. Daca vom fi suficient de clari si intelesi mesajul nostru va fi preluat de cei multi si care ratacesc. Vom alege munca in detrimentul plangerii si suspinului, vom alege valoarea in loc sa dam vina pe soarta.

Ganditi si exprimati-va alert!

Este unul din pricipiile de baza ale succesului. Somnul, lehamitea si suspinul sunt pentru pierzatori!