Educaţia Fizică şi Sportul este materie opţională în învăţământ, cu 2 ore (cls I-IV) si 1 oră (V-VIII) de educaţie fizică /săptămână, fapt care conduce la rezultate ireversibile pentru naţiune.
Tratarea cu superficialitate a acestei discipline conduce la deteriorarea stării de sănătăte a copiilor şi tinerilor si punerii in pericol pe toate planurile viitorul acestei natiuni.

Consecinţele acestei stări de fapt înseamnă cheltuirea de fonduri financiare imense pentru tratarea unor boli care au ca sursă sedentarismul, alimentaţia haotică şi pe alocuri insuficientă, etc., care sunt de fapt adevaratele pericole reale pentru naţiunea noastră. Sistemul de sănătate în România înseamnă de fapt BOALA, aceasta fiind principala ocupaţie a sistemului – tratarea bolilor, ceea ce ne-ar îndreptăţi să schimbăm denumirea Ministerului Sănătăţii în Ministerul Bolii.
Sportul şi organizarea lui în România
România nu are o strategie naţională asumata pe termen mediu şi lung în domeniul sportului.
Avem un Minister al Tineretului şi Sportului si un Minister al Educatiei Nationale. Regresul in ultimii ani de la Minister la Agenţie, apoi la Autoritate şi tendinţa de a-l defini ca simplu departament subliniază pe de o parte “importanţa” redusă care se acordă fenomenului sportiv, dar mai ales neputinţa sistemului şi lipsa de viziune referitoare la acest important aspect.
Slaba colaborare între:
• cele 67 de federaţii naţionale sportive;
• Comitetul Olimpic Sportiv Român;
• Ministerul Educatiei Nationale/Federaţia Sportului Şcolar si Universitar;
denotă lipsa de profesionalism si dezorientarea structurile sportive din ţara noastra.
Pe fondul unor bugete din ce în ce mai mici, politizarea excesivă împreună cu epurarea sistemului au condus la:
• situaţia în care puţinele cadre de specialitate care mai reprezintau un nucleu de profesionişti in MTS au plecat sau au fost excluse din fostul minister;
• crearea, începând cu 1990, a unei mari prăpăstii între sportul şcolar/universitar şi sportul de performanţă (acesta din urmă fiind considerat una din verigile-cheie ale strategiei noastre pentru următorii 24 de ani).
Din păcate pentru perspectiva unei reale evoluţii în bine a situaţiei descrise mai sus, problemele grave ale sportului nu pot fi rezolvate cu amatorismul aşa-zişilor “specialişti” de conjunctură.
În 2004, miniştrii europeni cu portofolii în domeniul sportului au adoptat o ordine de zi prin care sunt definite temele prioritare de discuţie între statele membre cu privire la sport. Aceste teme fac parte integrantă din Carta Albă a Sportului European (Lisabona, 2005) şi ele ar fi trebuit puse pe agenda de zi a Comisiilor din Parlamentul României, urmând ca ulterior să fie iniţiate pachete de legi pentru materializarea lor.
UE recomandă şi stabileşte prin Carta Alba a Sportului modul de cooperare la nivelul Uniunii pe tema sportului între statele membre, dar şi faptul că această cooperare va trebui să se desfăşoare în cadrul unor reuniuni ministeriale informale, precum şi la nivelul administrativ, prin intermediul reuniunilor la care participă directorii responsabili de domeniul sportiv.
Statul român face abstracţie de aceste indicaţii.
Dezbaterea politică pe tema sportului în Europa acordă o importanţă considerabilă aşa-numitului „model sportiv european”. Totodată, urmare a faptului că anumite valori şi tradiţii ale sportului au dreptul de a fi promovate, pe fondul diversităţii şi complexităţii structurilor sportive din ţara noastră, considerăm că este imperios necesară definirea unui sistem stabil şi de lungă durată de organizare a acestuia.

Scopul acestui sistem este de a identifica şi stabili coordonatele organizatorice în baza unui set comun de principii de bună guvernare în sport precum transparenţa, democraţia, responsabilitatea şi reprezentarea factorilor implicaţi (asociaţii, federaţii, sportivi, cluburi, ligi, suporteri etc.).
Luând ca exemplu oraşul Bucureşti, oraşul cu cel mai mare buget administrativ din ţară, am avut în 2011:
• 638 de secţii (cluburi sportive);
• 27.459 de sportivi legitimaţi (în 1995, numărul acestora era de 45.958);
• 1.233 de antrenori;
• 835 de instructori;
• 1044 de arbitri.
Regresul suferit la numărul de sportivi legitimaţi are următoarele cauze:
• lipsa programelor de educaţie privind promovarea mişcării şi a sportului cu beneficiile sale;
• lipsa programelor de alimentaţie sănătoasă cu avantajele ei;
• lipsa programelor de promovare a naturii şi a îngrijirii spaţiilor verzi ca zone urbane speciale absolut necesare dezvoltării sportului şi agrementului în Capitală;
• efectele nocive ale sedentarismului, ale consumului de alcool şi a substanţelor interzise etc.;
• existenţa unor baze sportive din ce în ce mai puţine ca număr şi neîngrijite;
• alocarea unui număr foarte mic de ore de educaţie fizică şi sport în programa şcolară;
• inexistenţa unor Colegii cu Program Sportiv (6, cate unul in fiecare sector) la o populatie de aproximativ 1.8 milioane de locuitori, ci doar a unor clase pe disciplina sportiva sau clase-mozaic in unele licee şi a 6 Cluburi Sportive Şcolare, a căror infrastructură este într-o stare jalnică şi care au o finanţare aproape de limita subzistenţei;
• existenţa unui număr tot mai mic de cadre didactice bine pregătite profesional şi dedicate;
• slaba, aproape inexistenta finanţare în sport;
• lipsa motivatiei atat din partea cadrelor didactice si a tehnicienilor dar si din partea elevilor/studentilor care nu se regasesc intr-un sistem in care educatia fizica si sportul nu au un statut important ca o componenta a educatiei generale, nu este un sistem competitiv care sa imbunatateasca un portofoliu cerut intr-o treapta educationala superioara;

Baza materială
Infrastuctura din sistemul naţional pentru educaţie fizică şi sport este în proporţie de 75% una de nivelul anilor 1980. Ea este insuficientă şi de calitate slabă.
Materializarea proiectelor recente privind construirea Complexului Naţional Arena, a stadioanelor de la Cluj şi Ploieşti sunt paşi timizi în încercarea de aliniere a României la circuitul european de facilităţi sportive care să contribuie la popularizarea sportului, dar mai ales la implicarea activă a cetăţenilor în sport şi la îmbrăţişarea practicării în mod regulat, de către aceştia, a exerciţiilor fizice regulate, permanente.

Resursele umane
Statutul antrenorului/instructorului sportiv este unul dintre factorii determinanţi în dezvoltarea sistemului sportiv în România. Salariile sunt mici, motivaţia este inexistentă, ceea ce mai funcţionează se datorează strict pasiunii unor oameni dedicaţi: astfel am putea caracteriza activitatea sportivă din ţara noastră.
Conceptele greşite după care lucrăm au ca rezultat oameni blazaţi, fără implicare şi iniţiativă şi un sistem muribund pe lângă care mişună oportunişti de multe ori fără nici o pregătire în domeniu.

Cercetarea şi asistenţa ştiinţifică în sport. Medicina sportivă.
a. Cercetarea şi asistenţa ştiinţifică în sport
În afară de activitatea Institutului Naţional de Cercetare pentru Sport şi a Agenţiei Naţionale Anti-doping nu regăsim în România alte organisme care să activeze în acest domeniu. Dacă Agenţia Naţională Antidoping are o activitate importantă, fiind clasată pe locul 7 în Europa ca şi dotare, activitate (specialişti) dar şi ca iniţiative legislative, I.N.C.S. îşi desfăşoară o activitate pe un buget incredibil de mic, “cercetarea” fiind numai o activitate pompos denumită astfel.
b. Medicina Sportivă
Capitolul medicină sportivă nu poate face notă discordantă şi este aproximativ la un acelaşi nivel de funcţionare şi competenţă ca şi sistemul naţional de sănătate sau poate chiar mai jos. Cabinetele de medicină sportivă îşi desfăşoară activitatea cu dotări din anii 1980, fără specialişti şi fără protocol de colaborare cu Direcţiile de Sănătate locale.

Obstacole în calea evoluţiei sistemului de educaţie fizică şi sport
• Lipsa motivaţiei. Există, în acest moment, mult prea puţine campanii media de promovare a mişcării şi sportului ca mijloace de educaţie. Sistemul romanesc de invatamant nu promoveaza educatia fizica si sportul ca parte importanta in educatia generala. Intr-un sistem in care lipseste cu desavarsire motivatia practicantului de sport si competitia/rezultatele sportive nu au nici o valoare la trecerea dintr-o treapta educationala sau in analiza portofoliului unui elev/student bun, nu se poate promova practicarea miscarii si a sportului ca moduri de a reusi in viata.
• Lipsa informaţiei. Sunt puţine sau chiar inexistente campaniile de informare privind pericolul neefectuării de exerciţii fizice şi mişcare. Această stare de fapt are ca rezultat o serie de cifre cutremurătoare în ceea ce priveşte starea generală de sănătate a naţiunii.
• Lipsa resurselor financiare. Romania are in comparatie cu celelalte state europene una din cele mai slabe finantari in domeniu. Pe de o parte, criza economică a slăbit puterea financiară a populaţiei, iar pe de altă parte resursele financiare alocate sportului, cu totul insuficiente, sunt factorii determinanţi care ţin populaţia departe de mişcare şi de activităţile sportive.
• Lipsa timpului. Lipsa unor stimulente la locul de muncă şi absenţa unor campanii susţinute pentru atingerea unui echilibru între timpul consumat la muncă şi cel dedicat familiei afectează participarea oamenilor la activităţile sportive.

Legislaţie

Legislaţia slabă din domeniul sportului nu reglementează satisfăcător urmatoarele:
• finanţarea necesară;
• parteneriatul public-privat în sport;
• sponsorizarea în cote financiare necesare;
• re-locarea către sport a unor cote mai mari din impozitul pe consumul de alcool şi tutun;
• destinaţia cotelor de impozitare pe consumul produselor de tip junk food;
• direcţionarea către sport a unor cote decente din încasările Loteriei Naţionale;
• evidenţierea clară a bazelor sportive în Registrul Naţional al Bazelor Sportive şi măsurile de combatere a schimbării destinaţiei lor, precum şi a celor de scoatere a acestora din circuit fie prin schimbarea destinaţiei, fie prin închiderea lor nejustificată.