de a servi; un partid politic trebuie să fie constituit astfel încât încrederea acelora care îl conduc să se rezeme nu pe o hipertrofie a personalităţii lor sau pe poftele partizanilor lor, ci pe acel sprijin de înaltă esenţă morală pe care îl ai când simţi că reprezinţi aspiraţiunile legitime ale neamului.”

Autor: Ion I. C. Brătianu

D-lor deputaţi, în şedinţa trecută am examinat înaintea d-voastră acuzaţiunile care s-au adus, criticile care s-au făcut legii învoielilor argicole. Constatăm că, vorbindu-se de această lege, se vorbea confundându-se această lege cu întreaga noastră operă de reforme agrare.

Era o greşală, pe care n-o îndreptăţea nici realitatea lucrurilor, nici modul cum noi am prezentat şi motivat, încă de la început, legea învoielilor agricole.

Iată, d-lor, ce ziceam chiar în expunerea de motive a acestei legi:

„Cauzele relelor de care suferă viaţa noastră socială şi economică sunt multiple. Ele îşi găsesc originea în trecutul neamului nostru şi pentru lecuirea lor desăvârşită au nevoie şi de energia conştientă a oamenilor şi de ajutorul timpului. Opera de reformă reclamată de la noi este deci şi ea cu un caracter complex; şi, desigur, măsurile cele mai eficace nu vor fi acelea care vor produce efectele cele mai imediate. Dar, pentru a asigura timpul trebuincios acestor vindecări definitive, se impune, ca o primă necesitate, liniştea reală a zilei de azi. Trebuie deci, fără întârziere, să punem capăt acelor abuzuri care mai tare sunt simţite de ţărani în viaţa lor de toate zilele. La această necesitate răspunde, în primul loc, legea învoielilor agricole.”

Iată, d-lor, în sistemul întreg al guvernului şi al Partidului Naţional Liberal, locul pe care-l ocupă legea învoielilor agricole. Ea era acea măsură menită să destindă o situaţiune din nenorocire primejdioasă şi să asigure guvernului şi statului român timpul necesar pentru a extirpa din rădăcini cauzele relelor de care suferim.

Că trebuie destinsă această situaţiune, nimeni nu poate nega. Pentru a da putinţă oamenilor şi pentru a le da timpul necesar pentru vindecarea cauzelor răului, ne trebuie liniştea zile de astăzi. Şi cum se poate produce această linişte? Am zis şi în şedinţa de ieri că se pot privi trei soluţiuni posibile: se poate privi represiunea permanentă, care ar fi avut ca corolar revolta permanentă; se poate privi expropriaţiunea forţată şi imediată; şi se poate privi legea pe care noi am prezentat-o.

Dintre aceste trei soluţiuni, nu există în realitate pentru noi decât două admisibile: exproprierea sau legea actuală. Noi voim să facem operă de pacificare socială; şi am crezut că putem să ajungem mai uşor prin legea pe care am prezentat-o decât prin altă soluţiune.

Am făcut-o, cum constatam ieri, cu toată sinceritatea şi rog cu toată căldura pe care ne-o poaet inspira importanţa cauzei să nu fim nedrepţi, să nu fim pripiţi în judecăţile noastre.

D. Filipescu zicea ca să lăsăm doi ani de aplicare. Nu sunt suficienţi doi ani de aplicare pentru asemenea lege; dar, în orice caz, să-i lăsăm ani de aplicare sinceră, în care toţi să facem sforţări reale pentru succesul său, iar nu sforţări pentru neizbânda ei; pentru că neizbânda ei nu însemnează neizbânda operei unui guvern trecător – căci de ea este legată o cauză mare, care este cauza noastră a tuturor; şi toţi care se simt solidari cu această cauză sunt datori concursul lor călduros acestei opere.

Nu sunt destul cuvintele elocinte pe care d. Filipescu făcea apel la jertfe. Nu sunt destul, mai ales când ne amintim ceea ce ne spusese cu câetva or mai în urmă un alt reprezentant al partidului său, care ne vorbea de opunerea proprietarilor mânaţi de o chestiune de amor propriu.

Se invocă deci, pe de o parte, necesitatea jertfei, a jertfei din bunul trai al ţăranului şi al copiilor săi, iar pe de altă parte se aprobă ca alţii să nu ştie să-şi impună nici o jertfă de amor propriu! E aceasta un sfat potrvit cu simţămintele de dreptate care trebuiesc să ne domine pe toţi?

Desigur, legea, dacă cere de la unii jertfe de amor propriu, dacă cere de la alţii chir oarecare jertfe care să-i schimbe situaţiunea pecuniară într-un mod radical. Dar este drept că, prin curmarea abuzurilor, efectul general al legii este de a uşura situaţiunea ţăranilor; aceasta este drept şi adevărat […].

Dar efectul cel mare al legii nu este scăderea atât la hectar sau creşterea atât la muncă; efectul cel mare al legii şi pe care l-am căutat era de ordin moral, era stabilirea în mintea tuturor şi în special în mintea ţăranilor că statul este ocrotitorul lor; că, în păsurile lor, către stat trebuie să-şi ridice ochii; că, în nevoile lor, către stat trebuie să se adreseze. Voiam să distrugem vechea stare de lucruri, în care ţăranii nu aveau înaintea unor acte de nedreptate decât simţământul deznădejdii şi când nu căutau îndreptare decât prin par sau prin foc. D-lor, în locul parului sau al focului am vrut să introducem „Legea” şi am voit ca ţăranul, când se vede nedreptăţit, să invoce „Stat” şi „Lege”. Acest rezultat mare l-am obţinut. Am crezut că numai când acest spirit nou va domina, şi va domina în mod permanent în sufletele ţărănimii noastre, vom putea să vorbim de la înălţimea acestei tribune de strălucirea statului şi menirea neamului, fără ca cuvintele noastre să aibe un caracter pretenţios.

Buna stare materială nu este, desigur, suficientă, prin sine însăşi, să fie un scop; dar de buna stare materială a poporului întreg din această ţară depinde în primul rând strălucirea acestui stat; şi de aceea buna stare materială a acestui popor ne este scumpă, ca un scop înalt şi moral.

Această bunăstare trebuie să fie asigurată prin simţământul nostru de dreptate; trebuie să fim asiguraţi prin conştiinţa că interesele pe care le sacrificăm, nu le sacrificăm altuia egal cu noi, ci aceluia care trebuie să fi pe deasupra noastră a tuturor: statul şi neamul.

Trebuie să avem înaintea noastră nu numai cuvinte de îndemn de jertfă la ceilalţi, dar pilda de jertfă dată de noi, cu atât mai mult cu cât pretindem la un rol superior în această societate.

Să avem înaintea noastră cuvintele cu care M.S. Regele îşi termină răspunsul său dat deputaţiunii Senatului, să le avem într-un mod sicner, să le avem ca îndemn pentru noi înşine iar nu ca un ecou pe care să-l repetăm celorlalţi.

M.S. Regele zicea: „Jertfele ce se cer spre acest sfârşit, vor fi întotdeauna compensate prin creşterea siguranţei şi a binelui obştesc”.

D-lor deputaţi, cuvintele Majestăţii Sale Regele şi programul nostru întreg de guvern arată însemnătatea pe care o are chestiunea ţărănească în faza actuală a politicii noastre. În dezvoltarea procesului de existenţă a acestui stat modern, s-a întâmplat ceea ce era firesc să se întâmple: ca razele culturii să păstrundă şi să influenţeze mai uşor straturile mai subţiri şi mai înalte, pentru a ajunge mai greu, în efectele lor, la straturile mai groase şi mai adânci.

Şi atunci, în mişcarea noastră către cultură, în mişcarea noastră de progres, clasele sociale superioare s-au dezvoltat mai repede, desigur, s-au dezvoltat repede spre folosul lor şi spre marele folos al statului; pe când masa ţărănească a rămas cu atât mai distantă de aceste clase cu cât progresul lor era mai repede. A venit un moment când, din punctul de vedere al marilor interese de stat, trebuia să ne gândim că această distanţă nu este bine, nu poate, nu se cuvine, să crească încă. Şi atunci, care trebuiau să fie sforţările noastre?

Să facem astfel ca această mişcare ascendentă a societăţii româneşti să se repercuteze cât mai grabnic şi cât mai intensiv în masa mare a ţărănimii noastre.

Iată, d-lor, de ce preocuparea noastră cea dintâi în ziua de astăzi este chestiunea ţărănească: nu din simţământul vreunei dragoste sau uri de clasă; nu, ci din simţământul unei necesităţi de stat.

De aceea aţi văzut că, consecinţe cu aceste simţăminte şi cu această credinţă, programul nostru de guvernământ este în primul rând programul unei reforme şi a unei îmbunătăţiri a stării ţărăneşti. Aţi văzut că, urmând îmbunătăţirea stării materiale a acestei pături din societatea noastră, am dezvoltat băncile populare, am organizat prin legile noastre obştiile ţărăneşti, vom asigura o altă situaţiune păturilor posedante de ţărani. Am căutat prin legea cârciumilor, să întărim buna stare morală şi materială a satelor. Am căutat rpin legea sanitară să purtăm în această direcţiune, cât mai viu şi mai intensiv, solicitudinea statului.

În organizarea administrativă, preocuparea noastră cea dintâi a mers la administraţiunea atât de neglijată de la comunele rurale. În justiţie: legea noilor judecătorii de ocoale a pornit de la acelaşi simţământ. În şcoală: numărul considerabil de şcoli rurale pe care le-am creat arată care este dorinţa de a vedea lumina intrând cât mai repede la sate. Legile ministrlui Industriei, având de obiect dezvoltarea industriei casnice, pornesc de la conştiinţa aceleiaşi necesităţi. Peste tot, în toate direcţiunile, pe toate căile pe care am crezut că putem să ajungem la ridicarea materială şi morală a ţăranului, peste tot am purces cu acelaşi dor de cauză, cu aceeaşi sicecritate şi aceeaşi căldură.

Şi, d-lor, în treacăt, mă opresc la activitatea extraşcolară a învăţătorilor. Era firesc ca, înţelegând astfel scopul şi menirea cea mai esenţială a guvernului actual, să fi căutat prin toate organele prin care poate să pătrundă cultura la sate, să o introducem; şi n-aşi fi recunoscut nici inima, nici mintea colegului meu de la Instrucţiunea Publică, dacă el ar fi neglijat să facă din învăţător un organ de cultură al satului întreg.

În societatea noastră cultă, unde sunt atâtea elemente în contact cu civilizaţiunea lumii externe, unde prin atâtea ferestre poate să intre lumina care ne vine din afară, legile noastre, Constituţia chiar, au recunoscut, totuşi, corpului profesoral un rol de acţiune extraşcoalară deosebit, deoarece, ca excepţie, lor şi inginerilor li s-a dat voie să fie şi funcţionari publici şi membri în Parlament […].

Întrucât mă priveşte, am insistat în acest sens. Statul nu e destul de bogat pentru a face această separaţiune absolută de atribuţiuni. Aş dori ca orice funcţionar, orice organ al statului în contact cu populaţiunea noastră rurală, să se considere totodată ca un apostol al culturii în acea regiune. Cu atât mai surprinzător ar părea nedreptatea, pentru un om care n-ar fi în curent cu cauzele reale din care pornesc învinuirile pe care ni le aducea de la tribună d. Take Ionescu când ne acuza că noi suntem contra burgheziei şi că noi am cheltuit prea mult, am sporit prea mult bugetul anului trecut. În ceea ce priveşte burghezia, expunerea pe care am făcut-o a modului nostru de a privi societatea românească este suficientă. Voi adăuga numai că nu cred că se poate concepe o burghezie sănătoasă şi în plinul ei, într-o ţară în care ţărănimea ar fi sărăcită şi mizerabilă.

Pentru prosperitatea burgheziei româneşti, fie ea constituită din comercianţi, din funcţionari, sau din profesiuni libere, nu putem face nimic mai eficace, nu putem prin nimic asigura mai bine dezvoltarea bunei sale stări materiale şi morale, decât prin îmbunătăţirea stării ţăranilor; căci în raport cu această îmbunătăţire, creştem sfera de activitate a burgheziei noastre. De câte ori vom crea la ţară centre de bună stare materială, vom aduce comerţului nostru din întreaga ţară un serviciu pe care nu-l poate aduce nici o lege artificială, nici un tarif autonom. Noi privim întreaga datorie a guvernului ca o operă de solidarizare a claselor.

Nu urmărim diferenţierea intereselor lor, pentru a le învrăjbi şi a le distruge unele prin altele.

Pentru acestă solidarizare a claselor, am crezut că între altele este nevoie şi de a accelera, de a îmbunătăţi educaţiunea politică a păturilor de jos ale acestei societăţi. La această necesitate corespunde legea judeţeană cu colegiul unic.

D-lor, concepem organizarea autorităţilor locale ca o necesitate şi de viaţă politică şi de educaţiune politică. Până astăzi s-a pierdut, prin prea multă extensiune, forţele care fi putut mai bine să fie dezvoltate printr-o organizare mai extensivă a autorităţilor locale; cu alte cuvinte nu prin mulţimea atributelor, de cele mai multe ori de interes general, ci prin autoritatea pe care o laşi acelor administraţiuni pentru guvernarea intereselor adevărat locale, se constituie viaţa lor sănătoasă. Am crezut că este nimerit, determinând mai în bine atributele lor, să le dăm totodată o stabilitate, o independeţă reală şi deci o autoritate mult mai mare decât aceea pe care au avut-o până acum. Prezentându-ne cu legea judeţeană, am profitat totodată de această organizare nouă pentru a face şi educaţiunea politică prin colegiul unic la judeţ.

Unul din membrii opoziţiunii, pentru care am un respect deosebit din cauza sincerităţii convingerilor d-sale, d. Lahovari, ne spunea: „Aţi ajuns la coelgiul unic pentru că aţi constatat rezistenţa celorlalte coelgii în opera d-voastră de reforme agrare”. Mai întâi n-am constatat deloc această rezistenţă. Parlamentul cu care am votat aceste legi a fost ales cu colegiile actuale. Dar observ apoi că legea anunţată nu este o propunere de revizuire a Constituţiunii şi nu se adresează formaţiunilor Parlamentare; ea este o lege de educaţiune politică.

Însă d. Lahovari, vrând să ne probeze excelenţa colegiilor actuale, constată din trecutul vieţii noastre parlamentare că cu cât colegiile erau mai restrânse, cu atât se trimiteau mai mulţi membri ai opoziţiei. Vă mărturisesc: pentru mine, idealul colegiilor nu este de a trimite cât mai mulţi membri ai opoziuţiunii: idealul colegiilor este să reprezinte cât mai mutl interesele reale ale ţării! Atunci când ele trimit fie amici ai guvernului, fie amici ai opoziţiunii, să îi trimită nu mânaţi de interese care sau nu au nimic comun cu interesele statului, sau chiar le sunt contrarii lor […].

D-lor, este o chestiune mare care se discută: chestiunea repartiţiei proprietăţii. D. Take Ionescu ne-a declarat, în plin Parlament liberal, că dacă noi am venit cu „Casa Rurală”, am adus o reformă, o inveţiune a d-sale; şi ne-a făcut aci o întreagă teorie asupra necesităţii modificării, prin „Casa Rurală”, a repartiţiunii proprietăţii.

Ba, ce este mai mult, pe când d-sa făcea, sub forma aceasta, o declaraţiune mai mult academică, la Romanaţi, unde sunt alegerile colegiului al treilea, se răspândeşte următorul manifest iscălit:

„Partidul conservator-democrat crede că în loc de izlazuri statul trebuie să cumpere parte din moşiile mari, ca să vi le vândă drept pământ de hrană, iar nu drept izlazuri; căci de hrana vitelor veţi şti voi mai bine decât stăpânirea cum să otrăviţi lucrurile, dacă vă veţi îndeletnici mai mult şi mai lesne în pământul de hrană”.

Prin urmare, iată un program agrar care prezintă pe d. Take Ionescu ca, desigur, un reformator foarte hotărât, aş zice: aproape chiar îndrăzneţ şi care nu mărturiseşte cel puţin că s-a pocăit, că a găsit drumul Damascului, ci din contra pretinde că a fost iniţiatorul, întemeietorul acestei politici.

Ei bine, înaintea acestei pretenţiuni, să-mi permiteţi să vă citesc cum întâmpină d-sa cuvintele prin care eu ceream instituirea Casei rurale acum 10 ani, prevăzând necesitatea unei intervenţiuni pentru a schimba repartiţiunea actuală a proprietăţii. Poate că dacă se făcea atunci ceea ce ceream, nu era nevoie să discutăm astăzi reformele şi mai ales nu era nevoie să procedăm la ele în situaţiunea în care am procedat. Dar atunci, d. take Ionescu se făcea stânca de care trebuia să se înfrângă orice încercare de intervenţiune pentru schimbarea acestei repatiţiuni; şi d-sa zicea: „Cu Casa Rurală, d-lor, ne-am găsi în curând cu această formaţiune socială: jos pătura ţărănească în adevăr mai bogată decât astăzi, dar nu mult mai bogată, d-asupra acestei pături, o pătură bugetivoră, cu atât mai flămândă cu cât va fi reprezentată prin foştii stăpânitori, care dacă vor fi pierdut renta, nu vor fi pierdut şi pofta de a trăi bine şi vor reprezenta elementul gălăgios al ţării, iar adevăratele clase puternice, cele care vor deţine averea, compuse din elemente străine pe care până acum v-aţi declarat în neputinţă să le asimilaţi”. Adică înfiinţarea Casei rurale, grăbirea procesului de altă repartiţiune a proprietăţii mari, vedeţi ce efect trebuia să producă: străinii bogaţi şi românii săraci […].

D-lor, făgăduielile sunt grele numai pentru aceia care au intenţiunea de a le ţine, precum şi îndrăzneala n-are merit decât dacă vine de la aceia care au ce să piardă.

În organizarea politică sunt primejdioase formaţiunile care se aşează pe asemenea platforme.

Numindu-se partide politice, asmenea formţiuni compromit mai mult ideea de partid decât o poate compromite combaterea violentă pe care o face d. Iorga.

Mai mult mă tem, pentru existenţa vieţii noastre de partid, de formaţiuni ca aceea a Partidului Conservator-Democrat, decât mă tem de teoriile acelor care neagă necesitatea existenţei partidelor în stat.

Când un partid se constituie în condiţiuni astfel încât – pentru a mă servi chiar de o frază a şefului său – „nu e uşor a defini cu cuvinte ceea ce toată lumea simte”, el constituie un mare rău pentru viaţa noastră politică şi pentru viaţa noastră socială.

Aceasta însă nu se cade să ne ia dreapta judecată şi, pentru a se face o aplicaţiune rea a unei idei mari şi necesare, să cădem în greşeala aceea care zice: apoi decât asemenea partid, mai bine viaţa politică fără partide!

Viaţa politică fără partide poate da naştere la acele izbucniri la care, în viaţa mecanică, dă naştere dinamita.

Dimpotrivă, energiile individuale, exercitându-se prin acele organe puternice şi sănătos constituite care se cheamă partide politice, pot să se transforme într-o energie generală, singura capabilă de a satisface interesele generale.

Un partid politic este necesar pentru ca să se armonizeze nu numai energiile individuale, dar pentru ca să armonizeze interesele claselor.

Dacă partidele constituite n-ar exista, unde ar fi organizările politice în care s-ar putea armoniza interese?

Un partid politic este necesar pentru a da vieţii politice acea continuitate, în raport cu viaţa statului care dăinuieşte veacuri şi pe care viaţa omului, care nu dăinuieşte decât ani, este incapabiă s-o dea; condiţiunea lor esenţială însă este ca partidul politic să fie născut din aceste interese mari pe care el are menirea de a le apăra şi de a servi; un partid politic trebuie să fie constituit astfel încât încrederea acelora care îl conduc să se rezeme nu pe o hipertrofie a personalităţii lor sau pe poftele partizanilor lor, ci pe acel sprijin de înaltă esenţă morală pe care îl ai când simţi că reprezinţi aspiraţiunile legitime ale neamului.

D-lor, în tradiţiunile partidului nostru găsim continuitatea acestei temelii politice. La noi n-au fost supraoameni; la noi cu cât omul, prin serviciile aduse statului, a fost mai sus aşezat nu mai în ierarhia partidului dar în dragostea şi în încrederea partizanilor săi politici, cu atât mai modestă a fost încrederea lui în el însuşi. Răsfoiţi întreaga istorie a partidului nostru; răsfoiţi trecutul şi răsfoiţi prezentul lui şi veţi constata totdeauna această afirmaţiune sinceră: punem simţământul puterii noastre în faptul că avem credinţa adâncă că reprezentăm interesele cele mari şi congerile celor numeroşi.

Dacă altădată ne puteam mulţumi cu un număr relativ mai restrâns, pentru că pe vremurile acelea clasa cultă era mai restrânsă, datoria noastră de partid care înţelege să-şi menţină neschimbat scopul, dar care înţelege să-l adapteze totdeauna mijloacelor şi necesităţilor prezentului, datoria noastră de partid este să facem să participe cât mai conştient un număr mai mare din acest popor. S-o facem fără zvâcniri. Să preparăm prin buna lui stare materială, să preparăm prin înălţarea stării lui morale, să preparăm prin educaţiunea lui politică acest popor, astfel încât toate puterile lui să fie eficiente în viaţa statului şi pentru ca în orice moment de greutate, precum şi la orice moment de glorie să poată să-şi îndeplinească întreaga lui menire.

„Dezbaterile Adunării Deputaţilor” din 20 decembrie 1908, pp. 149-153.

Din „Doctrina liberală în România”, Academia Română, Ed. Institutului de Teorie Socială, Bucureşti, 1999.

 

Material preluat de pe www.national-liberal.ro