Citind in aceste zile cateva „cronici” ale unor oameni de arte martiale din Romania (putine si nedocumentate suficient), am ramas surprins atat de varietatea manierelor de interpretare, poate pe undeva si de ignoranta unora, dar mai ales de lipsa unor informatii care sa fie confirmate in ceea ce priveste istoria karate-ului.

Ma refer aici la karate-ul dezvoltat in Japonia si care are ca sursa insula Okinawa.

Acum cativa ani, am inceput documentarile, in vederea publicarii unei lucrari care sa cuprinda date despre istoria karate-ului traditional, liniile de dezvoltare, valorile pe care aceasta arta martiala le transmite, dar mai ales o lucrare care sa cuprinda metode de predare si antrenament, metode de dezvoltare a calitatilor motrice pentru sportivii de performanta si nu numai.

La acea vreme am avut o discutie cu sensei Dan Stuparu. Deschis si interesat la inceput, a raspuns negativ mai apoi la incercarile mele de implicare a domniei sale la materializarea acestei lucrari. ‘Suntem prea tineri ca sa scriem carti…” – a spus sensei Stuparu.

La insistentele multor prieteni, a elevilor mei, m-am hotarat ca in 2012 sa public aceasta lucrare in 3 volume. Cat de necesara este ea, cititorii – mai ales cei interesati de arte martiale si karate do- vor hotara.

Cert este ca, in unul dintre cele trei volume, voi reda „picanterii” si povestioare privind istoria karate-ului traditional din Romania, cine au fost pionerii acestui fenomen care a strans in anii 1990 aproximativ 15.000 de practicanti de shotokan doar in cadrul Asociatiei de Karate Traditional din Romania si in Liga Cluburilor de Shotokan Fudokan conduse de Dan Stuparu respectiv Adrian Popescu Sacele, cum s-au despartit cele doua grupari, cum a aparut Federatia Romana de Karate Traditional, cum am ajuns in aceasta perioada doar 21 de cluburi active in FRKT si aproximativ 2000 de practicanti, cum au fost „indepartati” unii oameni din FRKT, cum este interpretat proverbul „in karate nu exista democratie”, unde incepe si unde se termina respectul pentru unii dintre noi, cum au reusit serviciile secrete din Romania sa contribuie la suspendarea mea din FRKT incepand cu ianuarie 2011.

Adevarate 100% sau nu, acestea vor fi interesante mai ales pentru cei alaturi de care am trait aceste momente in ultimii 25 de ani dar si pentru elevii nostri care-si aduc aminte cu nostalgie de acei ani in care toti eram pregatiti sa rasturnam muntii.

Revenind la provenienta termenului de karate do, redau mai jos pentru cei interesati, evolutia acestuia si dezvoltarea sa pana la fondarea JKA (Japan Karate Asociation), moment in care karate do a fost unanim recunoscut ca termenul artei martiale dezvoltate de Jichin Funakoshi si elevii sai.

Fascinanta lume a artelor marţiale a inceput sa fie cunoscuta de noi, europenii, odată cu deschiderea spre nou a statului japonez începand cu 1868, cand a început epoca Meiji (Perioada Luminată). În ciuda tradiţiei care acorda înţelepţilor dreptul de a schimba numele şi de a scurta perioadele, pentru a forţa norocul şi bunastarea să acopere ţara, Împaratul Meiji a hotărât ca perioada, să ramână cu acest nume până la moartea sa.

Japonia a reprezentat şi înca mai reprezinta o lume misteriosă care se lasă greu descoperită. Japonia (în japoneză 日本, se citeşte Nippon sau Nihon şi are sensul literar de  origine a soarelui). Denumirea oficială este 日本国 Nipponkoku, însemnând ţara de la originea soarelui. Este cunoscută în româneşte şi sub numele de Ţara Soarelui Răsare. Potrivit legendei, Japonia a fost creată de către zei, care au înfipt o sabie în ocean, la scoaterea ei formându-se patru picături ce au devenit insulele principale (Honshu, Hokkaido, Kyushu şi Shikoku) precum şi o multitudine de insule mici (peste 5000).

In vechea scriere, pentru Japonia se folosea termenul de WA. Acesta, era numele vechi al actualei Japonii. In jurul anului 757 e.n., oficialii japonezi au schimbat ideograma care denumea Wa 倭 – Japonia, in Wa 和 „armonie; pace; suma; total„. Aceasta, a survenit ca urmare a demonetizarii termenului dar si urmare a ambitiilor patriotice ale acelor vremuri.

In scrierea curenta, termenul Wa 倭 „numele vechi dat Japoniei” este o varianta chineza a ideogramei care însemnă acelaşi lucru Wa 和 „Japonia”.  Wa 倭 se foloseşte ca adjectiv însemnand “japonez” cu excepţia unor termeni istorici ca Cei cinci regi ai WA(Japoniei), Wakō  Wōkòu 倭寇 „Piratii Japoniei” şi Wamyō Ruijushō “Dictionarul Ruijusho al Japoniei”. Pe de alta parte Wa 和 se foloseste ca adjectiv în forma enunţată mai sus, ca Washoku 和食 „Bucatarie japoneza”, Wafuku 和服 „Îmbrăcăminte japoneză„, Washitsu 和室 „Design interior japonez”, Waka 和歌 „Stil japonez de poezie”, si Washi 和紙 „Hartie tradiţională japoneză”.

Ţin neaparat să înţelegem aceşti termeni datorită faptului că, artele – în general, au în Japonia rolul de a da echilibru şi sens. În acest context, artele marţiale, ca parte integrantă al acestui tot unitar nu puteau face notă discordantă.

Samurai (侍 sau 士, Samurai) este derivat din verbul japonez saburau  însemnand a servi în termeni militari. Samuraiul era literar servitorul unui daimyo (nobil). Codul Bushido  constituia codul dupa care samuraii se lasau calauziţi în spiritul onoarei, a respectului faţă de cuvântul dat, sacrificiului pentru suzeran şi dispreţului faţă de moarte. Acest cod nescris, are la baza profundele idei si invataturi confucianiste imbinate cu shintoismul si zen-ul nipon. In comparatie cu spiritul cavalerului european, în codul samuraiului lipsea idealul religios. Foarte importanta este traducerea acestor termeni. Bu inseamna razboinic. Bushi inseamna cel care nu are nevoie de arme. Do inseamna cale. Ca o concluzie, putem spune ca bushido este calea prin care te pregatesti pentru a nu avea nevoie de arme sai mai pe intelesul tuturor calea prin care ajungi sa nu folosesti violenta.

Voi incerca in continuare sa redau piramida claselor sociale din perioada Edo(1603-1868). Aceasta ierahie este greu de înţeles pentru noi europenii dar pentru cei care doresc sa patrunda ezotericul artelor martiale trebuie sa stie ca aceasta clasificare are la baza concepte sanatoase si logice pentru acea perioada.

Împaratul era descendentul soarelui, reprezenta şi înca mai reprezintă simbolul divinităţii căreia i se manifestă respect şi loialitate necondiţionată. Începând cu secolul al XI lea, împăratul transferă puterea administrativă shogunului care conducea instituţia denumită Sei-i-tai shogun. Shogunul echivalează cu termenul de generalisim. Foarte mulţi cred, că odată cu acest transfer al puterii, împaratul a devenit o marioneta a shogunului. În fapt, datorita credintei de descindere a imparatului din zei, shogunul a reusit prin nenumarate reguli de protocol sa limiteze accesul direct la persoana împaratului si a familiei imperiale, creându-se imaginea intangibilitatii. Muritori fiind, dar traind dupa regulile lor, shogunii au reusit intr-o mai mica sau mai mare masura, sa respecte aceasta conditie şi să gestioneze această relaţie pana în 1868. De menţionat este faptul că în toată istoria Japoniei doar cinci familii au detinut functia de shogun: Minamoto (1192-1219), Fujiwara (1226-1252), familia imperială (1252-1338), Ashikaga (1338-1573) şi Tokugawa (1603-1868). Foarte important de mentionat aici este faptul ca in perioada 1639-1854, Japonia s-a autoizolat prin ceea ce shogunii au impus ca izolare nationala nume dat edictului in limba japoneza de Sakoku.

Lupta interna a creat multe rasturnări de situaţii dea lungul istoriei, dar bushido a reuşit să promoveze imaginea unei societaţi militare care a acordat importanţa cuvenita dezvoltării artelor, construind imaginea unei Japonii înfloritoare.

Sub shogun era situata clasa nobililor (daimyo) care erau serviţi si protejaţi de clasa samurailor. Apoi urmau în aceasta ierarhie clasa artistilor care erau la mare pret si cautare pentru societate, urmand apoi clasa taranilor care cultivau pamantul. In mod paradoxal pentru noi europenii, urma apoi clasa comerciantilor sau a negustorilor. Aceştia, erau dispreţuiţi de unii daimyo din invidie, iar de samurai pentru materialismul de care dadeau dovada si care venea într-o totala contradicţie cu nonataşamentul promovat de bushido. De mentionat aici este faptul ca samuraii nu puneau niciodata mana pe bani, toate problemele administrative si financiare fiind responsabilitatea soţiei acestuia. Ca o paranteză putem menţiona ca valori, koku de orez  (180,38 kg) şi monedele din metale ca aurul, argintul, cuprul – care aveau găuri în forma unui pătrat în interior, confecţionate după sistemul chinez, şi erau purtate pe sfori de cânepă. Ultima clasă de la periferia societăţii era clasa eta. Acesteia, îi revenea roluri ingrate ca stransul gunoiului, cureţenia în general, ecarisajul etc.

Pană la începutul epocii Edo nu se punea mare accent pe elementele de fineţe care dau astăzi “frumuseţea întregului” sau armonia pe care toţi o cautăm. Artele marţiale devin odată cu această epocă preocuparea exclusivistă a clasei samurailor iar din celelalte clase numai  nobillilor le era permis sa pună mâna pe arme. Faptul că, în clasa samurailor, mai erau şi unele elemente a căror manifestare nu era chiar întru totul acceptată de bushido si uneori ieşeau din tiparul acesteia – devenind brutală şi lipsită de justeţe, a condus încet–încet la atragerea samurailor catre celelalte arte. Samuraii au fost practic determinati odata cu epoca Edo să-şi desavârşească pregatirea studiind artele, caligrafia, muzica, chado cunoscuta mai mult sub forma de chanoyu (arta ceailui), haiku (poezie zen) etc. care transformă astfel imaginea unui samurai din cea de “bruta” uneori, într-un razboinic stilat şi elegant, cultivat, dar care era dominat de celelalte principii de baza, amintite anterior: onoare, respect faţă de cuvântul dat, loialitate fata de suzeran şi dispreţul faţă de moarte.

Sabia era considerata un obiect sacru si simboliza, prin puritatea sa, sufletul razboinicului. „Un samurai care isi pierdea sabia nu mai raminea in viata, iar soldatii invinsi în lupta se duceau să se roage la sanctuarul lui Hachimen (zeul razboiului), întrebând ’’de ce sabia lor îşi pierduse spiritul“. Daca pregatirea în artele marţiale a unui samurai ( kenjutsu, kyujutsu, jujitsu etc.) erau calitaţi  fără de care nu era posibilă angajarea de catre un daimyo, cunoasterea celorlate arte era o obligatie si o conditie sine-qua-non pentru a accede într-o familie aleasă. Aceste trasaturi faceau diferenta si conducea de cele mai multe ori la aprecieri si acces in grupuri si locuri în care foarte multor samurai nu le era permis. Pentru a înţelege spiritul de sacrificiu, devotamentul şi daruirea cu care erau legaţi samuraii de daimyo, sugerez cititorilor, să lectureze „Povestea celor 47 de samurai” o poveste pe cat de brutală şi tragică, pe atât de plină de simboluri şi înţelesuri pe care noi europenii nu avem, deocamdata, cum să o înţelegem şi să o acceptam aşa uşor.

Karate traditional este o arta martiala de autoaparate care are la baza principiul todome (o singura lovitura).

Din aceasta disciplina mai fac parte stilurile: shito ryu 糸東琉, wado ryu 和道流, goju ryu  剛柔流.

Practicarea sa pretinde o anumită atitudine, implicare spirituală şi o condiţie fizică deosebită, la care se poate ajunge printr-un antrenament intensiv, serios şi aspru al corpului şi al spiritului, contribuind totodată la formarea si menţinerea spirituală.

Karate-do tradiţional cultivă tratarea adversarului cu respect şi fair-play, călăuzind practicantul acestei arte spre un comportament modest şi plin de bună cuviinţă. Karate-do tradiţional înseamnă şi adoptarea unui stil de viaţă, respectarea unor principii care presupun ordine, logică şi scop nobil în tot ce se întreprinde în viaţă (principiul zanshin).

Manifestarea sportiva a karate-do traditional, a aparut ca o  urmare fireasca a necesitatii de intrecere si testare a nivelului de pregatire al practicantilor. Aceste manifestari au condus inevitabil la clasificari si ierarhii, aparand astfel competitia de karate-do traditional.

Nota autorului:  Este foarte probabil sa întâlniti şi alte enunţuri şi informaţii  mai mult sau mai puţin subiective. Luaţi totodata în considerare şi posibilitatea ca persoana şi cunoştintele  mele modeste să fie subiective în întocmirea acestei lucrari. Ceea ce este cert, ar trebui  luat în considerare:” Nu este îndeajuns o viaţă de om pentru a invăta karate” –  Gichin Funakoshi.

  Shotokan ( 松濤舘) mai este denumit stilul pinului si al oceanului . Într-o traducere mot a mot acesta s-ar traduce: Sho 松(pin), to 濤 (val), kan 舘 (şcoală). Totodată Shoto 松濤, a fost pseudonimul sub care Gichin Funakoshi (船越義珍) – fondatorul karate-ului in forma pe care noi o cunoaştem astazi – semna proză şi poezie.

Originar din localitatea Shuri, insula Okinawa (沖縄) – arhipelagul Ryu Kyu, maestrul Funakoshi scria deseori poezii în aer liber, având drept inspiratie valurile şi masivii stancoşi pe care singura forma de vegetatie care creştea era pinul.

Kan, ryu, jutsu şi kai sunt denumiri date şcolii (会) în general. Pentru ryu se mai foloseşte şi ideograma 流.

Stilul evolueaza in timp, odata cu “importul” din China sub forma de kempo, transformandu-se mai intai in To-de (唐手), apoi te (手)mana-cu referire mai mult la denumirea de mana chinezeasca apoi  okinawate (沖縄手) mana din okinawa).

Daca evolutia termenilor pana la nivelul de okinawate, asa cum era denumita arta practicata de Gichin Funakoshi cand a fost invitat pentru prima data sa faca o demonstratie in Japonia in 1917, am prezentat-o mai sus, incercam acum, sa prezentam maestrii care au practicat si promovat acest stil de arte martiale si de la care Funakoshi a invatat.

Pana spre sfarsitul secolului al XVIII-lea nu avem nici o atestare scrisa. Stim insa ca Gichin Funakoshi a studiat cu Yasutsune (Ankoh) Azato (1828-1906) si in acelasi timp cu Yasutsune (Ankoh) Itosu (1830-1915). Acestia au fost elevii lui Sokon Matsumura (1798-1890). Unele scrieri ne informeaza ca insusi Funakoshi ar fi studiat cu Matsumura dar contactele lor au fost putine ca numar, sensei Matsumura fiind foarte batran in acea perioada. Acesta, a studiat la randul sau cu sensei Kanga Sakugawa care la randul sau a fost elevul lui sensei Kushanku.

Kûshankû (Kôsôkun sau Kwang Shang Fu) a fost un mare expert in arte martiale chinezesti care ajunge in 1756 ambasador al Imperiului Chinez-Ming in Okinawa. Era recunoscut in China ca un mare expert in Quanfa sau  Chuanfa si deasemnea ca o persoana respectabila.

Conform documentelor, Sokon Matsumura ar fi studiat To-de cu Sakugawa dar in acelasi timp kendo (剣道) cu sensei Yashuhiro Ijuin promotorul scolii Jigen si angajat al casei Satsuma. Mentionez toate aceste date, pentru ca trebuie inteles un aspect foarte important. La acea vreme, era imposibil sa studiezi numai To-de. Ca sa fii un desavarsit practicant de budo trebuia sa inveti din toate artele, in special cele martiale. Kendo era pentru samurai cea mai importanta dintre acestea dar nu singura. Pozitia de samurai al regelui din Okinawa pe care Sokon Matsumura a ocupat-o, nu putea fi acordata unui ignorant, limitat ca si cunostinte doar la nivelul de To-de. Din pacate in zilele noastre regasim multi ignoranti care nici macar disciplina pe care o practica nu o cunosc suficient.

Ca o paranteza, ar fi interesant de remarcat urmatoarele evenimente istorice, care au influentat aceasta arta martiala.

Insulele Ryu Kyu sunt localizate geografic in SV Japoniei foarte aproape de China si Coreea. Din acest motiv putem spune ca incepand din secolul al- VII- lea, acest arhipelag, este influentat de presiunea aparuta ca urmare  influentei pe de o parte a elementelor de origine chinezeasca si coreeana precum si a celor de origine nipona. In secolele XI si XII multi japonezi se deplaseaza si raman in insulele Ryu Kyu, tinut care era mai linistit, pentru a scapa de luptele interminabile a razboiului dintre Taira (平ら) şi Minamoto (源). Odata cu venirea acestora au fost introduse si armele de origine nipona: katana (刀)-sabie, tachi (太刀) – sabie lungă, yori (縒り) – lanţ, naginata (薙刀) – halebardă japoneză. Introducerea acestor arme, a contribuit la dezvoltarea stilurilor de lupta existente.

Mai tarziu, in secolul al-XIV-lea s-au dezvoltat relaţiile cu China, Japonia şi Coreea, şi comerţul cu civilizatii mai indepartate ca Arabia, Sumatra, Malaezia. Inevitabil aceste legaturi comerciale au contribuit si la dezvoltarea sistemelor de lupta, artele martiale atingand un nivel ridicat de eficienta si perfectionare. În secolul al-XVII-lea, mai exact in anul 1609, Okinawa (regat de sine statator) a fost ocupat de Japonia, cu toate că plătea tribut Chinei. Armele in aceasta perioada, au fost interzise pentru a mentine ordinea si pentru a infrange orice tendinta de rasturnare a situatiei de catre populatia bastinasa. Legendele spun, probabil exagerat, ca in localitatile mici exista un singur cutit legat cu o sfoara, in mijlocul satului, de care se foloseau toti. Armele fiind confiscate şi înlăturate, mâna a devenit instrumentul principal de autoapărare al locuitorilor insulei. Stilul dezvoltat a fost numit okinawaTE (沖縄手) – mâna din Okinawa, pe scurt Te.

Odata cu sfarsitul epocii Edo si restaurarea Meiji (明治) in 1868, Okinawa incepe sa fie asimilata de catre Japonia. In Okinawa, acest stil sufera transformari care vor contribui la dezvoltarea si promovarea lui. In 1871 se implementeaza sistemul prefectural in Okinawa, dupa modelul japonez, insula fiind anexata prefecturii Kagoshima. Incepand cu 1875 nu se mai plateste tribut Chinei aceasta renuntand in final (1879) la titlul de suzeranitate. Ceea ce este important de remarcat, este faptul ca in aceasta perioada s-au luat masuri de introducere a unui sistem administrativ compatibil cu cel japonez, Japonia investind in tot ceea ce inseamna resurse (umane, materiale etc.) invatamantul si scrierea urmand un alt curs.

Aparitia a numeroase partide politice, conduce la adoptarea constitutiei dupa modelul german care acorda puteri depline imparatului. Acesta, deţinea puterea absoluta si era sacru si inviolabil. Imparatul era comandantul suprem al armatei, putea incheia pacea si initia razboiul, putea dizolva guvernul si sa ceara noi alegeri. Dieta era organizata in sistem bicameral. Un consiliu special a fost infiintat cu rolul de a revizui si apara constitutia. In 1890 au loc primele alegeri parlamentare. Infiintarea Bancii Nationale a Japoniei si introducerea monedei nationale, promoveaza dezvoltarea economica si implicit a invatamantului care devine obligatoriu. Acesta era de 4 ani in 1879 si de 6 ani incepand cu 1907. Se renunta totodata la sistemul chinezesc de scriere in documentele oficiale. Astfel un nou stil “oficial” in scrierea japoneza a luat nastere, acesta fiind elaborat de Futabatei Shimei.

 

Gichin Funakoshi era un copil bolnavicios. Tatal sau la sfaturile unor prieteni, il contacteaza pe doctorul Tokashiki pentru ai prescrie retete cu tratamente pe baza de ierburi si in acelasi timp il duce sa studieze arte martiale cu sensei Itosu. Invata de la maestrii  sensei Anko Azato – Shurite, sensei Anko Itosu –Nahate iar de la sensei Sokon Matsumura-Tomarite. Reuseste in scurt timp sa-si dezvolte cunoştinţele şi sa-si disciplineze mintea. Devine un tanar infloritor cu o constitutie robusta cu toate ca inaltimea nu l-a avantajat niciodata, fiind foarte mic de statura.

Evoluand ca practicant  in studiul acestui stil, il va dezvolta, iar odata cu momentul in care incepe sa predea, i-si pune inevitabil amprenta personala asupra dezvoltarii sale ca si predecesorii sai. Totodata, contribuie la simplificarea lui din punctul de vedere al invatarii, intr-un sistem logic si gradual.

Meritul de a introduce în programul de educaţie fizică al şcolilor din Okinawa, în anul 1900, a ceea ce se numea la acea vreme  Okinawa te (沖縄県手), revine maestrului Anko Itosu (糸洲 安恒). La randul sau, Funakoshi, fiind profesor, va preda okinawate in una din scolile din Shuri. Asa este si cunoscut de catre capitanul Yashiro care asista la o demonstratie in 1911 impreuna cu echipajul de pe nava sa, care a acostat pentru ceva timp in Okinawa. Mai apoi in 1912 tot la acelasi tip de demonstratie asista si amiralul Dewa care-l va sfatui la randul sau pe printul mostenitor Hirohito, intr-o vizita efectuata in arhipelagul Ryu Kyu, sa asiste la o demonstratie de okinawate. Spiritul concis si modul clar de a preda si demonstra okinawate a contribuit enorm la catalogarea lui Funakoshi ca un mare maestru si a castigat rapid respectul celor care asistau la demonstratiile sale. Mai tarziu va fi invitat in Japonia pentru a sustine cateva demonstratii.

Sfarsitul de secol XIX si inceputul secolului XX, gaseste Japonia intr-o stare de adanci framantari. Impunerea noii doctrine Meiji si modernizarea acestei tari au devenit o prioritate de stat cu toate ca nu era agreata de catre toate clasele. Odata cu promovarea stilului de arte martiale okinawate in Japonia, apar si implicatiile “patriotismului” japonez care vor da interpretarea in limba japoneza a ideogramelor, ca simboluri din  mana chinezeasca in mana (te), goala(kara) adaugandu-se do (道), cale si se va transforma stilul ca si denumire mai intai in karate jutsu 唐手術 (jutsu術=tehnica, deci poate fi interpretat ca tehnica mainii goale),  apoi karate-do 空手道 (do 道=cale, calea mainii goale).

Karate-do  va fi conceptul promovat de Funakoshi toata viata. Shotokan se va dezvolta ca stil, ca o rezultanta a divizarii miscarii alaturi de wadoryu, shito ryu si goju ryu, devenind cele patru scoli pe care le regasim astazi in karate traditional. Cu toata pretuirea pentru elevii sai, de foarte multe ori Funakoshi nu-i slabea, facandu-le morala si insistand pentru a fi foarte clar : ‘Voi practicati karate-do!Nu altceva!”.

Am să vă redau mai jos explicaţia Excelenţei Sale Domnul Kanji Tsushima – personalitate marcanta, Ambasador Extraordinar şi Plenipotentiar al Japoniei în Romania până în iulie 2008, a ceea ce înseamnă shotokan şi provenienţa sa, postată pe site-ul oficial al Ambasadei Japoniei în Romania, după ce a participat la Cupa Sakura ediţia 2008, aprilie. Excelenţa Sa este un mare maestru de kendo. De aceea, vă recomand să luaţi explicaţia Domniei Sale ca fiind una de baza.

« Karate Shoto-kan este unul dintre cele patru stiluri de karate tradiţional, alături de Wadoryu, Shitoryu şi Gojuryu, toate avându-şi originea în Okinawa. Interesant este că substantivul “Shoto” (vocalele pronunţându-se lung, shōtō) se traduce prin “unda pinului”, exprimând sunetul făcut de acele de pin prin care trece vântul, asemănător cu sunetul valurilor ce se lovesc uşor de mal. Pentru oamenii de cultură din Japonia de după Restauraţia Meiji din 1868 şi în anii ulteriori se utiliza termenul “Gago” (雅号), a cărui semnificaţie este “nume de elegantă”. În zilele noastre, mai ales dupa razboi, acest termen nu se mai foloseşte. Întemeitorul Shotokan-ului, Dl. Ghikin Funakoshi, de origine din Okinawa, avea acest “nume de elegantă” şi dupa moartea acestuia, scoala lui de karate a fost numită ca atare. Karate, în vechime avea denumirea de “toudee”(pronunţia chineza a lui 唐手), dar care în pronunţia japoneză se spune “karate”) sau simplu “dee” (手) adica “mână”. Ulterior, aproape de secolul al-XX-lea a început să se utilizeze ideograma (空) care înseamnă “aer” sau “vanitate”, concepţia budhistă, dar pentru care pronunţia “kara” a ramas aceeaşi. Aşa că acum se pronunţă “karate” şi se scrie  空手. “

Care ar fi deci diferenta între Tode şi Karate? În kanji 漢字 ( „caractere Han”- una din formele japoneze de scriere alături de hiragana, katakana si romaji) ideogramele care reprezinta Tode, Te si Karate sunt:  唐手、手、空手.

In cateva publicatii japoneze de la inceputul secolului al-XX-lea apar cateva indicii despre aceasta evolutie si explicatiile de rigoare, pe care, va sugerez sa le luati in considerare. Iata cateva exemple de titluri si termeni dezvoltati de Gichin Funakoshi in cateva lucrari aparute sub semnatura sa.

a.琉球拳法・唐手 (Ryūkyū Kempō, Karate – Noiembrie/1922).
Nota: Aceasta este considerata o Tora No Maki (document oficial al unei arte, etc.) in karate-do.
b. 錬胆護身・唐手術 (Rentan Goshin, Karate-jutsu – Martie/1925).

c. 空手道教範 ( Karate-Dō Kyōhan – Mai/1935).

Observam ca in anul 1922, imediat dupa demonstratia de la All Japan Athletic Exhibition, sensei Gichin Funakoshi, puternic legat sentimental de Okinawa si de insulele Ryukyu, foloseste termenul de Ryukyu Kempo-Karate. In 1925, intalnim in lucrarea sa Rentan Goshin termenul de karate-jutsu, stil asimilat deja in acea perioada de foarte multi japonezi entuziasmati de pragmatismul si frumusetea acestuia.

Aici merita facuta o alta paranteza.

Ca peste tot, dar mai ales in Japonia inceputului de secol XX, perioada marcata de ultranationalistii care strambau din nas la tot ce era considerat non-pur, pagan si savage, se gasesc unii care sa conteste sau sa se pronunte nu tocmai favorabil asupra autenticitatii sau valorii karate-ului. Ceea ce vreau sa subliniez este ca, urmare a disparitiei clasei samurailor, care din pacate nu-si mai regasea locul in noua clasificare a societatii japoneze dupa 1868, multi dintre acestia, nationalisti-sentimentali si conservatori totodata, considerau ca arta karate-jutsu nu face parte din familia artelor martiale japoneze adevarate si pure. In schimb timpul a demonstrat exact contrariul. Foarte multi studenti si nu numai, au inceput sa practice karate-jutsu si incet-incet acest stil a fost acceptat si in dojo-urile in care se practicau si alte arte martiale, chiar din cele considerate autentice, japoneze.

Tin neaparat sa va aduc la cunostinta o povestioara inedita care va explica starea si framantarile din acea perioada in ceea ce priveste acceptarea karate-jutsu-lui de catre aşa zişii conservatori.

Sensei Gichin Funakoshi a fost toata viata o persoana de o simplitate iesita din comun. Calmul si echilibrul sau l-au transformat in timp intr-un maestru respectat a caror sfaturi au devenit demne de urmat pentru multi dintre apropiati si mii de practicanti mai apoi. In perioada imediat urmatoare demonstratiilor celebre din 1922, popularitatea acestei arte si implicit a sa, au facut ca in scurt timp sa fie deschise mai multe dojo-uri si sensei Funakoshi sa calatoreasca in toata Japonia pentru a tine stagii de pregatire si prelegeri pe aceasta tema. In scurt timp s-a creat un nucleu in care cel mai apropiat de sensei Ghicin Funakoshi era Hidenori Otsuka cel care mai tarziu punea bazele karate wadoryu-lui. Pe langa acesta, sensei Funakoshi ii avea ca apropiati elevi, pe MasatomoTakagi si Masatoshi Nakayama de la Nippon Karate Kyokai, Yoshida din Takudai, Obata de la  Keio si Noguchi de la Waseda. Se spune ca in toate aceste calatorii ale lui sensei Funakoshi l-a avut mai aproape de el, pe sensei  Otsuka. Acesta, participand la un antrenament in Shici-Tokudo dojo (un dojo de pe domeniul imperial) avea ca elev un sandan  in kendo si shodan in karate, in persoana lui Kogura de la Universitatea Keio. Kogura, pentru a “demonstra” ca ceea ce practicau ei acolo, respectiv karate-jutsu, nu este tocmai practic, a luat o sabie si l-a provocat pe sensei Otsuka. Toti ceilalti se uitau uimiti si curiosi in acelasi timp sa vada ce se va intampla. De mentionat este faptul ca, Kogura tinea in mana o sabie (katana-sabie adevarata), nu un boken (sabie din lemn) sau un shinai (sabie din bambus). In momentul in care Kogura a facut un mic pas in lateral, sensei Otsuka a sarit langa el si l-a secerat, trantindu-l la pamant si deposedandu-l de sabie. Acest moment inedit a facut ca renumele lui Otsuka si a karate-jutsu-lui sa fie serios luat in considerare ca o arta veritabila de catre practicantii de kendo.

In 1927 trei persoane Miki, Bo si Hirayama decid ca, practicarea zi de zi a karate-jutsu numai sub forma de kata, nu este suficient si introduc jiu kumite (lupta libera). Acestia folosesc la inceput protectiile din kendo, in special casca, pentru a putea utiliza lovituri full contact. Sensei Funakoshi nu a fost de acord cu acest lucru dar nici nu a putut sa-l interzica in acel dojo astfel incat nu a mai participat impreuna cu sensei Otsuka la nici un antrenament in Shici-Tokudo dojo. Conform unor surse, aflam ca sensei Funakoshi a interzis cu desavarsire acest sistem de lupta si competitia de acest tip, prima competitie la care s-a introdus oficial jiu-kumite fiind dupa moartea sa.

Revenind la aspectul tehnic in ceea ce priveste evolutia ca si termeni, observam ca in 1935 Gichin Funakoshi foloseste termenul de karate do in lucrarea sa Karate-Dō Kyōhan.

Din punct de vedere tehnic, folosirea acestor termeni este la o prima vedere, destul de simpla:
a. 唐手 – Tōde – este termenul folosit sa exprime “Arta Martiala Chinezeasca”.

Nota: in limba koreana, aceste ideograme se citesc „Tang Su” (Karate), mai apoi „Tang Su Do” (Karate-Dō)”.
b. 手 – Te – este teremenul folosit sa exprime “Arte Martiale practicate in Okinawa” ca Shuri-te, Naha-te si Tomari-te.
c. 空手 – Karate – este termenul folosit sa exprime “Arte Martiale Okinawaiene” practicate/invatate in Japonia.
Invitat in Japonia de către Ministerul Culturii pentru a sustine o demonstratie a ceea ce practica Gichin Funakoshi, acesta sustine mai intai in 1917 si apoi in 1922, o  demonstratie la „All Japan Athletic Exhibition„. La aceasta din urma demonstratie este prezent si imparatul Japoniei. Mai tarziu, este invitat impreuna cu Makoto Gima (elev al scolii okinawaine condusa de Yabu Kentsu) sa repete aceasta demonstratie la „Kodokan Judo Hall”(講道館) al lui Jigoro Kano (fondatorul Judo-ului 柔道) în prezenţa acestuia şi a principalilor sai instructori. Gichin Funakoshi va executa kata kusanku dai iar Makoto Gima kata naihanshi shodan. Cei prezenti, aproximativ 100 de persoane, raman impresionati de eficienta acestei arte martiale si-l roaga pe acesta sa ramana sa predea la Tokyo. Ulterior Gichin Funakoshi va preda într-o mică sală de mese în Meisojuku. După aproximativ doi ani, shihan Funakoshi a început să predea karate şi în alte instituţii, ca urmare a susccesului si starii de apreciere din partea tuturor, deschizandu-se mai multe cluburi de karate în cadrul unor universităţi.

Karate-jutsu de la acea vreme a continuat să se dezvolte şi, pe la mijlocul anilor 30, Gichin Funakoshi avand aproape 60 de ani, s-a retras, mai mult sau mai puţin de la conducere, predând controlul dojo-ului fiului său Yoshitaka Funakoshi, cunoscut şi sub numele de Gigo. Foarte multe din schimbările aparute in aceasta perioada in  karate-do sunt atribuite lui Yoshitaka. Tehnicile de yoko geri si mawashi geri, ushiro geri, ura mawashi geri si ushiro ura mawashi geri, pozitiile mai joase ca fudo dachi, dezvoltarea sistemului de kumite mai intai in sistemul imprumutat din kendo (acesta a studiat kendo cu marele maestru Hakudo Nakayama), Gohon kumite si mai apoi in sanbon kumite, ipon kumite si jiu ipon kumite precum si kata tenno-kata, sunt introduse de acesta.

În 1939, ca urmare a succesului avut, primul dojo central de karate a fost înfiinţat şi deschis de elevii lui Gichin Funakoshi. Deasupra uşii, a fost pusă o placă pe care era scris „Shotokan” (Scoala lui Shoto).

Desi in istoria karate-ului nu ocupă un rol important dupa unii practicanti, putem spune ca in perioada celui de al doilea razboi mondial contributia lui Yoshitaka Funakoshi la dezvoltarea acestui concept a fost hotărâtoare.

In 1941 se obtine recunoasterea din partea Ministerului Educatiei ca arta martiala japoneză.

În perioada celui de al doilea razboi mondial multi dintre practicanti erau chemati sub arme. Dojo-ul Shotokan era condus de Yoshitaka Funakoshi, ceea ce nu era o sarcina tocmai usoara in aceasta perioada destul de grea. Foarte multi practicanti se  prezentau in fata lui sensei Gichin Funakoshi, care avea in jur de 75 de ani, si isi anuntau plecarea, sa slujeasca tara si pe imparat. Sensei Funakoshi, spune in una din lucrarile sale, ca nu mai tine minte numarul celor care au disparut in acea perioada si de multe ori se ruga in dojo pentru soarta lor.

Întorcandu-ne la Yoshitaka, multi dintre cei care-l cunosteau spuneau ca nimeni nu facea fata loviturilor sale de pumn si de picior. Avea o agilitate demna de invidiat, pozitii joase si foarte stabile. Din pacate fiind foarte bolnav (TBC), in 1945 cu putin inainte de moartea sa, nu mai este in stare sa conduca antrenamentele si predă conducerea lui Genshin Hironishi si lui Shigheru Egami care mai tarziu pun bazele Shotokay-ului. Yoshitaka Funakoshi a fost apreciat de catre sensei Taiji Kase si sensei Mitsuke Harada ca un mare maestru si o mare pierdere pentru miscarea de karate-do.

În timpul celui de-al II-lea Război Mondial dojo-ul Shotokan a fost distrus in timpul bombardamentelor americane, Japonia devastată, iar după terminarea razboiului, artele marţiale japoneze au fost interzise de catre generalul McArthur. Totuşi, în acest timp, unii dintre foştii elevi ai lui Gichin Funakoshi au început să reorganizeze karate-ul şi să lupte pentru ridicarea interdicţiei de practicare pe motiv (paradoxal) că este vorba despre o artă de provenienţă chinezească (toate artele martiale de origine japoneza, cu exceptia judo-ului-care era considerat sport, erau interzise).

Desi în perioada 1945-1949 karate-do a fost interzis practicantii au continuat sa se antreneze pe ascuns in locuri in care nimeni nu putea bănui.

În 1949 a fost fondat „Japan Karate Association” avândul pe shihan Gichin Funakoshi ca instructor şef onorific (acesta avea 81 de ani),  sensei Masatoshi Nakayama  sef instructor activ,  Isao Obata – presedinte, Kichinosuke Saigo – presedinte executiv, Masatomo Takagi– administrator. Hidetaka Nishiyama este deasemenea cel mai tanar memmbru fondator al JKA. In scurt timp karate-do  cunoaste o inflorire substantiala, primii pasi in promovarea acestei arte martiale in afara Japoniei fiind o chestiune de timp. Totodata frământările din această organizatie conduc la scindari si rupturi iremediabile care vor conduce la dezvoltarea unor stiluri, mai mult sau mai putţn recunoscute.

Shihan Gichin Funakoshi a murit în anul 1957, la 89 de ani.

Manifestarea sportiva a karate-do tradiţional, a aparut ca o  urmare fireasca a necesitatii de întrecere şi testare a nivelului de pregatire al practicanţilor. Aceste manifestări au condus inevitabil la clasificari şi ierarhii, apărând practic actuala formă de karate-do.

Antrenamentele intensive de karate traditional au la baza o atentie deosebita acordata aspectului ezoteric, tuturor valorilor care au ca sursa spiritualitatea cu elementele sale structurale de rezistenta si bushi-do (codul de viata al samurailor, care paradoxal inseamna, bushi= cel care nu are nevoie de arme si do=cale). Acest cod s-a format sub influenta a trei sisteme filozofice si religioase: Shintoismul (神道), Budismul Zen (禅仏教) si Confucianismul ( 儒家).

Karate-do este cu mult mai mult decat un simplu exercitiu fizic iar din punct de vedere al Codului Bushido – fundament al spiritualitatii japoneze, acest cod are la baza principiul armoniei (WA), care este de fapt fundatia pe care a fost construit marele templu al artelor martiale. Elementele care stau la baza acestui fundament sunt:

• Simtul dreptatii si onestitatii;
• Cordialitate fata de oameni;
• Politete si respectarea etichetei;
• Sinceritate si tinerea cuvantului dat ;
• Loialitate absoluta fata de superiori;
• Apararea onoarei numelui sau si al familiei.

toate aceste virtuti fiind sintetizate in cuvintele:

• Giri (datorie);
• Shiki (hotarire);
• Fudo (tarie sufleteasca);
• Doryo (generozitate);
• Ninyo (omenie).