Cel mai bătrân medaliat olimpic român în viaţă trăieşte uitat de lume într-un apartament modest din cartierul bucureştean Berceni. Vasile Tiţă are 82 de ani, iar medalia a cucerit-o la Helsinki (Finlanda), în 1952, la box. Bătrân şi bolnav, Tiţă s-a pricopsit cu o maladie care i-a furat prezentul. Unii ar spune că este o binecuvântare, alţii un blestem.

Maladia Alzheimer a scos imaginile din albumul cu amintiri al lui Vasile Tiţă şi le-a reaşezat în actualitate. Pentru el, prezentul nu e azi sau ieri, ci ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 60 de ani. Anii sunt răsturnaţi, la fel ca şi memoria. Vasile Tiţă nu-şi aduce aminte ce a făcut în ultima săptămână. Nici măcar de accidentul vascular ce i-a provocat o pareză în urmă cu vreo 20 de ani şi care i-a grăbit pensionarea nu-şi aduce aminte. Antrenor fiind, s-a supărat că unul dintre cei mai buni elevi ai lui, supergreul Dodo Pârjol, a fost furat la o competiţie naţională, iar în camera de hotel i s-a întunecat privirea. A uitat când şi unde s-a întâmplat, parcă la Brăila sau la Galaţi.

Stă aşezat într-un fotoliu, iar alături de el, în sufragerie, se află un scaun mobil, de genul celor din spitale. Iese rar din casă, iar ultima oară când a fost la tratament la Institutul „Ana Aslan”, în urmă cu câţiva ani, s-a ales cu o poreclă din partea unei asistente: „Ochi albaştri”. Doamna Elena, soţia sa, îl asistă permanent. „Întrebaţi-l tot ce doriţi, dar singurele lui amintiri sunt cele vechi”.

Se crede în cantonament

Vasile Tiţă retrăieşte zi de zi tinereţea sa pugilistică. Uneori se crede în cantonament. Cere ghetele pentru antrenament şi se vaită că Marcu Spacov – unul dintre marii antrenori ai României – nu-l lasă să vină acasă. Nu i-a uitat pe niciunul dintre colegi, antrenori sau ziarişti. „Linca era un mare sportiv, dar nu făcea diferenţa între un antrenament şi un meci. Nu avea discernământ”, „Gheţu Velicu era bun, dar dezordonat”, „Dumitru Ciobotaru, curajos şi tare, nu mă interesează ce făcea el după aceea în beciurile miliţiei”. Mircea Dobrescu, „boxerul de buzunar”, Gheorghe Negrea, Şerbu Neacşu trec şi ei prin sita de amintiri a fostului boxer… De Gheorghe Fiat nu-l întreb nimic. Fostul lui coleg de club şi camarad s-a stins luna trecută, iar vestea a adus lacrimi şi zbucium în sufletul lui Tiţă. Salvarea a venit tot de la Alzheimer. După o zi, vestea a dispărut din memorie…

„Simt şi acum pumnii lui Torma”

Vasile Tiţă nu ratează meciurile de box care se transmit săptămânal la televizor, însă nu-şi aduce aminte care este ultimul pe care l-a văzut. Aminteşte vag de Doroftei, deşi şi acest nume este din alte vremuri. Rememorează însă cu o uşurinţă uluitoare meciurile sale din urmă cu 50-55 de ani. „Cehoslovacul Iulius Torma m-a învins pe stadionul „23 August”. Era tare, parcă simt şi acum fiecare pumn al lui. Şi Laszlo Papp m-a bătut. A ieşit triplu campion olimpic, mare valoare. În ţară nu prea aveam rival, doar cu cei de afară mă chinuiam”. În finala olimpică de la Helsinki, la mijlocie (75 kg), l-a întâlnit pe americanul Floyd Patterson, unul dintre cei mai mari pugilişti din istorie. Meciul a durat 74 de secunde. Gurile rele spun că Tiţă s-ar fi culcat deliberat la podea, dar fostul pugilist parează. „Era o mare valoare. A făcut ravagii după aceea la profesionişti”.
Doamna Elena face un semn, vizita s-a încheiat. Vasile Tiţă aprinde o ţigară, ultimul capriciu pe care şi-l permite în prezentul actual. În cel trecut, în care de fapt trăieşte de trei ani încoace, fostul campion îşi permite orice.

Întrebaţi-l tot ce doriţi, dar singurele lui amintiri sunt cele vechi
Elena Tiţă, soţia lui Vasile

Câte o ţigară – e singurul capriciu pe care şi-l mai permite în prezent Vasile Tiţă

„Clubul Steaua şi-a uitat eroii”

Vasile Tiţă are o pensie de la Armată (a fost antrenor la Steaua) şi o rentă viageră modestă, corespunzătoare unei singure medalii de argint la JO. „Banii ne-ar ajunge dacă nu ar fi foarte scumpe medicamentele. Eu nu sunt obişnuită să bat pe la uşi, dar cei de la Dinamo nu-şi uită fostele glorii. Poate că şi cei de la Steaua ar fi bine dacă s-ar gândi ce fac marii lor sportivi, mai ales că au rămas foarte puţini”, punctează Elena Tiţă, soţia fostului boxer.

Patterson, de două ori campion mondial la categoria grea

Floyd Patterson, cel care l-a învins pe Tiţă în finala olimpică din 1952, a trecut la profesionişti imediat după JO. Deşi nu foarte înalt (1,83 m) şi nici masiv, Patterson a devenit de două ori campion mondial la categoria grea. El a fost antrenat şi descoperit de Cus D’Amato, cel care l-a scos de pe stradă pe Mike Tyson şi l-a transformat într-o veritabilă maşină de dat pumni.

Patterson a adunat 55 de victorii la profesionişti şi opt înfrângeri, printre cei cu care a încrucişat mănuşile numărându-se toate numele mari ale perioadei sale, începând cu Ingemar Johansson, Sonny Liston şi Muhammad Ali. Patterson a murit în 2006, la 71 de ani, bolnav de Alzheimer!

Vasile impresiona prin eschive, scăderi de nivel, nu pe fugă, pe picioare. Nu era un atacant prin excelenţă, dar lovea foarte puternic şi primea destul de puţin
Petre Henţ, fost cronciar de box

Medaliaţii de la JO 1952

AUR: Iosif Sârbu – puşcă / calibru mic 40 f (tir). Decedat în 1964

ARGINT: Vasile Tiţă – categoria 75 kg (box)

BRONZ: Gheorghe Fiat – categoria 60 kg (box).
Decedat în 2010

BRONZ: Gheorghe Lichiardopol – pistol viteză (tir).
Decedat în 1991
(Înainte de 1952, sportul românesc a mai cucerit o singură medalie olimpică, prin naţionala de rugby, bronz în 1924)

Carte de vizită
Nume şi prenume: Vasile Tiţă
Data şi locul naşterii: 21 februarie 1928, Bucureşti
Club: Steaua
Performanţe: medaliat cu argint la JO Helsinki 1952, cat. 75 kg, de şase ori campion naţional – de cinci ori la mijlocie-mică (71 kg) şi o dată la mijlocie (75 kg). În 1959 a renunţat la box, devenind antrenor, însă fără a înregistra performanţe deosebite

Tiţă, prietenul lui Corneliu Mănescu

Vasile Tiţă a fost unul dintre boxerii apreciaţi ai României, evoluţiile sale fiind unul dintre motivele pentru care sălile erau mereu pline la galele pugilistice. Unul dintre marii fani ai lui Tiţă a fost Corneliu Mănescu, fost comandant al Casei Centrale a Armatei (CCA) şi ministru de Externe între 1961 şi 1972. „Mănescu era nelipsit de la meciurile mele. Pot să spun că eram amici”, susţine Tiţă.

sursa: PROSPORT