Parcurgem o perioada „fierbinte’ in care din motive obsolut evidente pentru unii, dar neintelese de altii, cautam sa dam legitimitate conducerii fractiunilor politice, referidu-ma aici nu doar la PNL ci si la celelalte partide.

Spre surprinderea tuturor, in PSD – micul Titulescu alias Victor Ponta – a reusit sa capteze atentia si increderea colegilor sai de partid reusind sa se impuna in fata lui Mircea Geoana. Speranta acestora este in schimbarea pe care o poate produce noua conducere. Paradoxul insa, consta in faptul ca din aceasta noua si veche conducere, fac parte foarte multi „dinozauri” din echipa lui Geoana si mecanismul ar avea mult de suferit pana la gasirea unor teme comune prin care stanga democrata ar iesi de sub conul de neincredere in care incet-incet a fost bagata prin amabilitatea deja celebrilor dar fara acces la „butoane” Adrian Nastase&company. La aceasta situatie  de neincredere a electoratului in social-democratie a contribuit intens si prestatia penibila a lui Mircea Geoana in mandatul sau dar mai ales in campania electorala pentru prezidentiale cand duminica seara a fost presedintele Romaniei si a doua zi …nimic.

Nu stiu daca Mircea Geoana este un lider inascut asa cum nici Victor Ponta nu ma lasa pe spate. Dar ma gandesc insa la saracul Alcibiade care a renascut ca pasarea Phoenix din propria mizerie pe care cu mana lui si-a creat-o si ma intreb daca Geoana are taria de caracter sa reziste acestei caderi…In spatele acestui tablou, in care -ieri puteai fi presedintele Romaniei- si astazi – esti in randul 2 sau 3 al fractiunii politice care te-a sustinut intr-o batalie pierduta „la fotografie”-, nu pot sa nu ma amuz gandindu-ma ca din aceasta armata de prozeliti am facut si noi conjuctural parte.

Dar marele circ merge mai departe.

Simt insa din umbra, privirea incrucisata a unui om politic siret si „insemnat” – precum ar spune bunica mea, zambind fericit ca a reusit sa dezbine pe multa lume si poate sa conduca cu usurinta atat adunatura de boculeti cat si ce a mai ramas din saraca natiune romana.

Nu vreau sa fiu malefic dar vine primavara si avem 265 ha de gropi in toata tara asta amarata si nici o autostrada. Avem din ce in ce mai multi someri si foarte multi salariati care nu si-au luat banii pe ultima luna. Avem ministere care sunt efectiv paralizate din lipsa de fonduri financiare si nici o perspectiva de a iesi rapid din starea asta de amorteala. Visam la o agricultura care sa ne scoata din criza dar nu suntem in stare sa accesam fondurile pe care UE ni le-a pus la dispozitie. Visam la o industrie IT care sa ne scoata din criza dar nu facem nimic in acest sens. In schimb cheltuim bani pe indicatoare turistice, acordam salarii de criza de 440.000 euro pe an unei singure persoane dar nu avem 250.000 euro sa le dam renta viagera olimpicilor romani. Suportam cu atat seninatate prostia si incompetenta dusa la rang de politica de stat incat ma intreb daca nu ne-am indobitocit complet si anesteziati ne asteptam sfarsitul.

Tragic este ca nici liberalismul nostru nu produce solutii. Suntem prea „mitici” ca sa avem strategii si curaj, sau nu avem timp pentru nimicuri de acest gen pentru ca de…mai intai sa ne alegem?

Nu ma pot gandi la congresul ce va sa vina inainte de a ma gandi la egalitatea de sanse pe care toti, fie de stanga fie de dreapta, ne place sa o promovam printre punctele noastre din doctrina si platforma politica pe care nu o mai dezbatem. Suntem ocupati. Suntem ocupati cu „sforaritul” cine pe care ar trebui sa fie pe lista si mai ales pe lista cui in discutii interminabile cine sa conduca si cum sau cat sa ne revina?

Vine primavara. Cei care mai iesiti din oras o sa treceti iarasi indiferenti pe langa copiii care o sa va imbie sa le cumparati buchetele de ghiocei sau pungile cu urzici. In acelasi timp va sunati bonele sa mearga sa va ia copiii de la scoala si sa-i duca la afterschool apoi la ora de balet sau tenis de camp. Weckendul poate fi o ocazie buna de a iesi putin la munte.

Promovam egalitatea de sanse dar in acelasi timp copiii nostri sunt mai egali decat copiii lor. Tot asa noi suntem mai egali decat ei. Paradoxul este ca acestia vor fi asistatii sociali de maine asa cum parintii lor sunt si astazi si pana la afarsitul vietii lor -asiatati sociali- intr-o societate care nu face nimic -doar declaratii de complezenta. Suntem sau nu un popor de asistati social?

Dar…suntem egali in sanse?!